My special ghost...

  As vrea sa spun ca mi'e dor de tine... insa nici macar nu ai fost aici.. As vrea sa te pot tine in brate, sa ma mangai pe obraz si sa'mi spui ca nu am de ce sa imi fac griji. Ca nu vei pleca niciodata. Dar nu esti, nu existi, nu am cum sa cred in tine. Pentru ca defapt toate gandurile mele sunt idei abstracte, lipsite de sens si ratiune. Mi'e dor de tine... dar... cine esti tu?

Diary

 
  Stau si ma gandesc intruna care este rostul sa stau degeaba aici, si sa imi traiesc viata la fel de bine cum as putea bea un medicament prost. Iar apoi gasesc acea pata de culoare perfecta si rationala ce ma face sa visez departe din nou. Sunt din nou colorata si traiesc o stare asemanatoare cu euforia unei piese bune. Apoi realizez... acea pata de culoare a durat o fractiune de secunda... Sau un sfert din acea fractiune de secunda... Realizez ca a fost un nor de ceata, acum stins si decolorat, ramas in mintea mea vizibil deranjata. Si ajung la aceeasi intrebare. ''Ce fac eu aici?'' In marile romane scria despre iubire.. Sau acolo unde nu era iubire erau gradinile cu flori si atomsfera incarcata... sau macar distractii nevinovate cu prieteni sau dusmani din care inveti ce este penibilul..... Sau senzatia de frica sau remuscarea. Si ar trebui sa invat sa astept. Dar timpul trece mai greu decat un melc de'alungul Shamp Elyse'ului... Asa ca simt un mare gol albastru in piept... e ca un sentiment de frica amestecat cu iubire, amestecat cu o ceata de 4 dimineata si fum de tigara. De ceva timp nu'mi mai pot inventa vise. Obisnuiam sa ma afund noaptea in patul meu pufos si sa gandesc departe. Sa'mi detasez spiritul si sufletul, sa'l trimit intr'o alta dimensiune separata de gandurile si energiile negative ale oamenilor de aici. Obisnuiam sa imi creez povesti frumoase despre o posibila viata perfecta pe care nu voiam sa o traiesc decat acolo, in lumea mea. Acum cunosc atat de bine adevarul incat personajul din viata mea perfecta numai sunt eu! Nu ma mai regasesc acolo si nu incetez sa ma simt vinovata pentru faptul ca ma resmnez pentru ceea ce sunt si simt. Poate asta e o pedeapsa pentru ca mi'am permis sa ma cred altundeva, altcineva, in alt mediu cu alte obiecte si alte simturi. Poate nu am voie sa visez. Poate sunt doar eu si atat... Fara viata perfecta sau iubire... sau culori nemarginite, inexistente aici... Poate totul a fost o greseala...